Cu fiecare clipă care trece, copiii noștri cresc, se dezvoltă, se transformă. Fiecare vârsta vine însoțită de diferite provocări cu care se confruntă atât ei cât și noi, părinții.
Dacă lucrurile sunt oarecum mai simple din anumite privințe atunci când sunt mici, cu cât cresc lucrurile devin din ce în ce, nu neapărat mai complicate, dar cu siguranță mai complexe. Ne confruntăm cu propriile frustrări, tipare și limitări în interacțiunea cu copiii noștri și ar fi ideal să ne amintim cât mai clar cum anume ne-ar fi plăcută nouă să fim tratați de către proprii părinți.
Am doi copii, pe Ena care are 8 ani și pe Ian care are 10 ani. Serile trecute Ian a venit la mine supărat, aproape plângând. M-a rugat să stăm de vorba.
După ce am discutat vreo 15 minute timp în care mi-a enumerat o mulțime de lucruri care îl deranjau:
- mi-a spus că lui i-ar fi plăcut să rămână mic
- că de când a împlinit 10 ani viața lui parcă s-a transformat.
Supărările lui erau amestecate și diverse: ba că s-a plictisit în vacanță, ba că îi este dor de câțiva prieteni pe care nu i-a văzut demult, ba că nu îi mai plac jucăriile în general și tot așa….
După ce l-am liniștit am ieșit să mâncam o înghețată. Apoi, la întoarcerea acasă după ce starea lui a fost una mai receptivă, am discutat din nou și i-am explicat că este normal și firesc să aibă momente de plictiseală uneori, să se simtă tulburat, să aibă și stări mai proaste, de nemulțumire sau de frustrare.
Este ceva cu care se confruntă și adulții din când în când, ce să mai vorbim de un preadolescent în a cărui viată sunt o mulțime de frământări și de întrebări la care ar fi ideal să le putem oferi cele mai bune răspunsuri.
Sigur … ca să putem face acest lucru, în primul rând este nevoie să fim și prietenii lor iar acest gen de relație nu se poate închega nici peste noapte și nici la vârste prea mari ale copiilor.
Ca să putem dezvolta și o relație de prietenie cu ei este necesar să le oferim timp, să îi ascultăm, să pătrundem cu adevărat în lumea lor și să poposim acolo în liniște, fără a încerca să le dăm sfaturi sau mai rău să îi criticăm.
Să îi lăsăm să ni se dezvăluie exact așa cum sunt ei. Este foarte important că ei să se simtă acceptați și iubiți de către noi exact așa cum sunt și din acel punct putem construi împreună.
Îi putem ghida, îndruma mult mai eficient, având parte de ascultare activă și cu interes din partea lor.
De ce? Pentru că pe lângă relația părinte-copil există și relația de prietenie.
Ei știu că își pot deschide sufletul în fața noastră cu încrederea că vor primi toată înțelegerea de care au nevoie.
Eu cred că este foarte important să fim deschiși și sinceri cu copiii noștri și să le povestim cât mai multe lucruri din viată noastră de copil și din propriile frământări ale vârstei respective, să îi asigurăm că tot ceea ce simt ei este firesc și să avem răbdar, foarte multă răbdare.
